Se vorbește adesea despre lemnul de foc ca despre o soluție a trecutului. Românii asociază lemnul de foc cu fumul ce iese pe hornurile caselor și socotesc că poluarea astfel creată este un pericol pentru noi toți. Într‑o oarecare măsură au dreptate. Nu e de mirare că discursul public a adus în atenția tuturor nevoia unor soluții alternative, modalități de producere a energiei care să fie mai puțin poluante. Și mai toți au început să vorbească de gaze naturale, mai ales că tocmai ce ne-am procopsit cu un ditamai zăcământul în largul Mării Negre.
Rezolvarea problemei pare evidentă: ducem gaze peste tot în România, racordăm toți consumatorii și reducem poluarea. Pentru că, se știe, gazul are un randament energetic mai bun și poluează mai puțin. Am putea crede că am găsit soluția perfectă pentru problemele noastre. Adio, lemn de foc! Bine ați venit, gaze naturale! Numai că nu e chiar așa de simplu.
Mai întâi pentru că a construi o infrastructură care să acopere cele circa 60% dintre gospodării – cele care sunt încă pe lemn de foc – nu e o treabă care se face cât ai bate din palme. Dacă ne luăm după ritmul în care facem autostrăzi, aș zice că ne vor trebui peste douăzeci de ani ca să finalizăm un astfel de proiect. Și poate vă gândiți că e mai simplu tehnic: facem un șanț și punem o conductă. Nu chiar. Lucrările sunt foarte complexe, includ și elemente de securitate națională, dar cea mai grea problemă este statutul juridic al terenurilor care trebuie traversate. În România nu avem cadastru complet și orice proiect care presupune exproprieri sau acord al proprietarului devine un coșmar birocratic. Și în timp ce noi deslușim hârțoage, cel puțin încă douăzeci de ani românii vor arde tot lemn de foc…
În al doilea rând, gazele naturale se vor sfârși după niște ani (cred că am citit undeva că, la consumul actual, rezervele din Marea Neagră ne-ar ajunge vreo 30 de ani). Și când se vor sfârși vom rămâne cu o mulțime de conducte trase prin toată țara pe care va trebui să le folosim la ceva. Câțiva politicieni de pe la noi și de prin alte colțuri ale UE ne-au liniștit: hidrogenul este combustibilul viitorului, așa că facem o infrastructură care să poată transporta și hidrogen, deci o vom refolosi. Poate că e o idee bună, dar deocamdată nu cred că știm când, unde și cum vom produce hidrogenul respectiv ca să evaluăm fezabilitatea ei. Așa că mie îmi sună ca un fel de promisiune de politicieni.
Dar adevărata problemă pe care România o are este, de fapt, în altă parte: evoluția demografică și organizarea teritorial-administrativă. Populația României e în plin proces de relocare. Din nefericire mulți pleacă în alte țări. Dar foarte mulți părăsesc zona rurală și vin în mediul urban. Chiar și orășelele mici sunt amenințate de dispariție din cauza migrației populației, cu precădere a celei tinere. Concepută după o logică foarte veche, organizarea administrativ-teriorială a României este complet falimentară și nereformată de 30 de ani. Motivele le știm: interesele electorale ale partidelor politice. Dar realitatea crudă este că peste 70% dintre administrațiile locale nu se pot susține financiar. E nevoie de comasări. Sate și chiar comune întregi se depopulează, sunt formate preponderent din bătrâni care nu mai au nici resursele, nici tragerea de inimă să o ia de la capăt altundeva. Peste 20 de ani unele vor dispărea. Altele vor deveni muzee în aer liber.
Iar noi ne pregătim să ducem conducte spre toate aceste locuri. Degeaba facem o infrastructură care poate transporta în viitor hidrogen dacă la capătul ei nu mai e nimeni. Să decidem atunci unde ducem și unde nu, veți spune. Adică să facem o reformă administrativ-teritorială. De acord, dar cât va dura asta? Cinci ani? Apoi vreo 10–15 ani până tragem conductele? Și între timp ce se întâmplă? A, da, știm: ardem lemn de foc.
Ardem lemnul de foc pe care îl exploatăm vara și în toamna următoare îl punem pe foc, verde, neuscat. Când arde, vreo 30% din puterea calorică este consumată pentru evaporarea apei. Iar focul îl facem în sobe de chirpici sau teracotă cu un randament energetic de 30–35%, în locuințe neperformante termic, care pierd căldură prin tocuri vechi de uși și ferestre, prin pereți neizolați. Și plănuim să facem asta încă vreo douăzeci de ani, până vor veni promisele gaze. Oare asta e soluția?
Sau poate că gazele am putea să le folosim la ceva mai productiv, de pildă să facem plastic din ele. Iar pentru energia termică am putea porni un program național care să sprijine utilizarea sobelor pe peleți și reabilitarea termică a caselor și clădirilor. Randamentul energetic ar putea crește spectaculos, de la un 30% acum la circa 70% sau chiar mai mult. Ceea ce ne-ar da timp să gândim temeinic o reformă administrativ-teritorială care să modernizeze România și o politică demografică care să oprească migrația dezordonată a populației. Presupunând că suntem în stare de așa ceva.
Lemnul de foc ar putea avea un viitor, cel puțin pentru cel apropiat. Și ne-ar putea ajuta să câștigăm timp ca să luăm decizii înțelepte, în loc să ne pripim către aparente chilipiruri care, de fapt, vor umple buzunarele unora și ne vor lăsa cu buza umflată pe cei mai mulți dintre noi.