Silvicultura este o corabie în derivă și asta nu de azi, de ieri, ci de acum 30 de ani. Diverse personaje au râvnit să ajungă la conducerea ei, dar nici unul dintre ele nu a avut mintea și puterea de a se ridica la nivelul unui adevărat lider. Mai toți s‑au mulțumit să fie marionete mai mult sau mai puțin obediente ale puterii politice care i‑a urcat pe scaunele ministeriale sau directoriale, convinși poate în sinea lor că, de fapt, asta înseamnă să îți iei responsabilitatea administrării a milioane de hectare de pădure, adică a plămânului verde al României. Incompetența managementului a influențat major soarta silviculturii și a fost printre principalele cauze pentru multiplele probleme cu care pădurea și sectorul forestier se confruntă acum.
O lămurire suplimentară: silvicultura în comunism nu a fost mai brează din punct de vedere managerial, dar a reușit să mențină (prin frică) o disciplină destul de strictă. În plus, lipsa sectorului privat, deci a îmbogățirii excesive pe spatele pădurii, făcea ca marile abuzuri să fie lipsite de sens. De ce să despădurești suprafețe mari sau să falsifici grosolan acte de punere în valoare dacă banii nu ajung la tine, iar pedeapsa era aproape sigură? Asta nu înseamnă că era mai bine în comunism, ci doar că oamenii sunt precauți: nu fură decât când li se pare că nu vor fi prinși. Și când sunt încurajați să fure de către un sistem complet dezorganizat.
* * *
Ca să faci management performant ai nevoie de niște obiective clare, de autoritatea de a lua decizii și responsabilitatea de a‑ți asuma consecințele lor. Și mai ai nevoie de un sistem care să măsoare performanța acțiunilor pe care le întreprinzi, o modalitate de a cuantifica cât de bine ai decis și ai implementat. Pare simplu și logic, dar din păcate exact lucrurile astea lipsesc în silvicultură de 30 de ani. Niciodată nu a fost clar ce obiective se urmăresc. Cei ce au avut autoritatea decizională au încercat să scape de orice responsabilitate și s‑o mute pe umerii altora. Iar de măsurat, nu s‑a măsurat niciodată nimic. Nimic relevant.
Ministerul a fost campionul confuziei. Zeci de ani s‑a tot discutat despre elaborarea unei strategii forestiere naționale și nimic nu s‑a întâmplat. De curând a apărut un astfel de document care relatează o sumă de platitudini într-un limbaj birocratic, de lemn. Nimic util nu se poate extrage din acel document. Ce urmărim la nivel național din punct de vedere al domeniului forestier? Un fel de să facem să fie bine, ca să nu fie rău. Nici nu e de mirare că lucrurile stau așa când personajele care populează ministerul sunt aproximativ aceleași figuri mediocre, lipsite de idei și perspectivă, care nu înțeleg misiunea instituției în care se află și sunt preocupate mai degrabă de consolidarea propriului scaun și sporirea privilegiilor pe care le-ar putea avea.
Rareori au fost miniștri cu o minimă înțelegere a domeniului, de cele mai multe ori în fruntea ministerului au ajuns diverși politruci bolnavi de suficiență și corupție, incapabili să înțeleagă subtilitățile unei politici forestiere, incompetenți din punct de vedere managerial. Consiliul de administrație al Romsilva, principalul instrument pe care l‑ar fi avut la îndemână pentru a pune în practică o politică forestieră, măcar în pădurile de stat, a rămas nefolosit. Fiecare ministru a încercat cu mai mult sau mai puțin succes să-și impună un director general la Romsilva, care să‑l servească cu loialitate. Iar directorii generali și-au creat la rândul lor mecanismul de validare oficială al propriilor decizii: un consiliu de administrație format din subalterni, care să susțină fără să crâcnească toate ideile și inițiativele șefului suprem. Orice porcărie ar fi fost comisă nu putea fi vina directorului pentru că fusese aprobată de consiliul de administrație. Iar responsabilitatea consiliilor de administrație nu a fost niciodată luată în discuție. Mai rău, modelul acesta de dezorganizare studiată a fost copiat și la nivelul direcțiilor silvice.
Așa se face că Romsilva a făcut de‑a lungul a 30 de ani tot soiul de investiții aiuristice în obiective complet inutile: cabane neterminate, fabrici de sucuri care n‑au funcționat niciodată, instalații pe care nu le‑a folosit nimeni vreodată. Sumele irosite ajung la valori ireale atunci când aduni tot ce s‑a dus pe apa sâmbetei, dar aproape nici una dintre aceste cheltuieli nu a fost făcută din pură prostie. De fiecare dată cineva a avut ceva de câștigat. Poate vreun silvic cu funcție, poate vreun deputat, poate vreun sponsor important al vreunui partid politic. Pe acte totul e ok, nu se poate demonstra nici o vinovăție, lucrăturile sunt perfect acoperite legal, cu procese verbale și e imposibil să mai descâlcești ițele complicate ale acestor afaceri dubioase. Ca peste tot în administrația românească de stat există o extraordinară știință de a acoperi sau de a face invizibilă corupția și incompetența prin meșteșugite țesături de acte, hotărâri de guvern și ordine de ministru. Care, dacă încerci să le deslușești, îți irosesc timpul și energia până la punctul la care fie abandonezi, fie devii la fel de confuz ca și ele.
La începutul lui 2016 lucrurile s‑au schimbat. Pentru prima oară consiliul de administrație nu a mai fost format din oameni din interiorul Romsilva, ci din ingineri silvici din afara instituției. Pentru prima oară a fost angajat un director general pe bază de concurs – și vă asigur că nu a fost deloc un concurs ușor. Pentru prima oară consiliul de administrație a avut un mandat real de administrare a regiei din partea ministerului, concretizat într-un sistem de indicatori de performanță cum nu mai existase până atunci: creștere economică sustenabilă, preocupare pentru funcțiile ecologice și sociale ale pădurii, comunicare și transparență. Urmă să punem în practică toate aceste bune intenții. Ce a urmat a fost un fel de duș rece al realității.
E demoralizant să ajungi în consiliul de administrație, să vrei să faci lucrurile bine și să constați că ai în fața ta tabloul unui dezastru managerial total. Pur și simplu nu știi nici de unde s‑o iei. Totul ar trebui reparat, premizele ar trebui schimbate, instrumentele lipsesc cu desăvârșire. Dar ceea ce e mai grav, puțini dintre cei aflați la conducerea departamentelor, direcțiilor și ocoalelor îți sunt aliați. Pe fondul debandadei legislativă și a intențiilor oneroase ale multor politicieni, corupția a ros cu râvnă în fibra morală a silvicultorilor români, transformându‑i pe mulți dintre cei care au jurat să apere pădurea în niște indivizi care trăiesc în zona gri a legalității. Și de fapt primul lucru pe care trebuie să‑l schimbi în Romsilva e mentalitatea oamenilor. Iar asta e un lucru teribil de complicat.
Nu am dezarmat, ci am procedat metodic, pas cu pas, încercând să facem ordine ca într‑o casă: cameră cu cameră, dulap cu dulap, sertar cu sertar. Am pus în centru tuturor lucrurilor mandatul de administrare și obiectivele sale și am început să aliniem aspectele operaționale: construcția unei strategii comerciale, a unei politici de resurse umane, introducerea unor prime preocupări de marketing, crearea unei structuri profesionale de comunicare. Progresele au existat, dar au fost lente, pentru că în Romsilva aceste competențe esențiale pentru orice organizație serioasă lipsesc cu desăvârșire. Iar atragerea de competență din exterior este foarte dificilă din cauza salariilor necompetitive din regie (față de piața privată de muncă) sau din cauza legislației stupide.
Sunt legi și reguli oficiale, dar mai ales există cutuma de a ocupa orice post din management cu ingineri silvici. Există un fel de fetiș al inginerului silvic care e bun și de comerciant, și de marketing, și de specialist HR, și de orice altceva ți-ar trece prin cap. În realitate mai toți acești oameni cochetează cu impostura profesională, n‑au nici un fel de pregătire teoretică pentru munca pe care o fac și, pe deasupra, suferă de sindromul Dunning-Kruger: sunt atât de incompetenți încât nici măcar nu-și dau seama ce incompetenți sunt. Așa cum e de așteptat, incompetența generează și rezistență la schimbare: când nu stăpânești profesia pe care trebuie s‑o faci, după ce de-abia ai reușit să vopsești gardul și să dai impresia că ești în control, nu vrei să se schimbe lucrurile și iar să treci prin spaimele deconspirării propriei nepriceperi. Așa că te opui. Orice idee de schimbare e fie o prostie, fie imposibilă legislativ. Iar oamenii ăștia au un antrenament extraordinar să-ți explice de ce ceva nu poate fi făcut, recitând pe nerăsuflate articole de legi, haș-ge-uri și ordine ministeriale. Din nefericire hățișul generat de tâmpeniile legislației românești îi ajută din plin.
Dar, cu perseverență și cu sprijinul directorului general și (parțial) al echipei sale, am înaintat câte puțin în fiecare lună. Sunt mulțumit cu ceea am realizat? Cu siguranță, nu. Aș fi vrut mult mai mult, mult mai repede. Dar dacă mă întrebați cum s‑ar fi putut altfel, în condițiile date, v‑aș răspunde că am făcut aproape tot ce era legal posibil. Când te uiți din exterior, având măcar o idee despre cât de multe trebuie schimbate, tot ceea ce a reușit în 1000 de zile consiliul de administrație din care am făcut parte pare foarte puțin. Și chiar e puțin. Dar dacă înțelegi amploarea și dificultatea schimbărilor necesare în silvicultura românească, realizezi că nimic nu poate fi îndreptat doar din Romsilva și în nici un caz peste noapte. E nevoie de susținerea ministerului, de anularea actelor normative stupide, de refacerea unor legi și hotărâri de guvern. E un efort concertat. Doar un consiliu de administrație nu va reuși niciodată să schimbe în bine lucrurile.
Ce înseamnă bine pentru silvicultura din România? Am să vă expun punctul meu de vedere în episoadele următoare.
* * *
P.S. Sunt insistent îndemnat de unii cunoscuți ai mei să comentez (într‑o notă pe care probabil că ei și-ar dori‑o negativă) despre prestația anumitor membri ai consiliului de administrație, despre care există dubii privind moralitatea lor. Nu am să fac asta din două motive.
Primul este că aceste texte nu sunt bârfe despre niște oameni. Ținta mea e mai sus, mi-ar place să aduc în discuție niște principii și niște posibile schimbări de paradigmă în silvicultură. Nu cred că trebuie să căutăm vinovați, ci soluții.
Al doilea motiv este că, indiferent cât de multe vor fi fiind acuzațiile de comportamente imorale din trecutul lor, toți membrii consiliului de administrație au avut cel puțin o prestație corectă cât am lucrat împreună. Nu am avut niciodată sentimentul unor agende ascunse, nimeni nu a încercat să manipuleze deciziile consiliului, nu au existat intervenții sau influențe politice. Iar cei care mă cunosc în ipostaze manageriale știu că sunt un individ greu de păcălit.
3 comentarii
Un pic mai atent la utilizarea limbii romane și mai multă eloccinta in unele cazuri. In rest, este foarte util demersul. Îl susțin!
Poate am mai scăpat pe ici, pe colo vreo virgulă nelalocul ei. Scuze. Cât despre eloccință, nici nu știu ce e aia. 🙂