Când vine vorba despre relația cu natura, majoritatea semenilor noștri sunt adepții paradigmei subiect-obiect. Omul este stăpânul lumii, este subiectul. Toate celelalte vietăți și plante sunt supuse voinței sale, sunt obiecte de care dispune așa cum dorește. Porcul e menit să fie tăiat, vaca să fie mulsă, găina să faca ouă. Am domesticit unele animale tocmai pentru că suntem îndreptățiți să supunem nevoilor noastre orice animal care nu e, finalmente, decât un simplu obiect.
Dar nu ne oprim aici. Vânătoarea este de asemenea un drept al omului, ba chiar un nobil sport. Luăm o pușcă în mâini și, de la o distanță respectabilă, trecem un plumb prin capul unui urs, laudându-ne cu performanța asta. E ca și cum universul ar trage cu meteoriți în noi și s‑ar amuza când nimerește pe câte unul care cade mort. Eu unul, care am fost la vânătoare și am împușcat o vulpe și un iepure, m‑am jurat că nu mai fac asta niciodată după ce am privit îndeaproape bietele mele victime, zăcând moarte pe zăpada plină de sânge. N‑am simțit nici o satisfacție, nici o plăcere, doar regretul că am stins ceva din unda de viață care făcea pădurea mai frumoasă. Dacă ar fi după mine singurul fel de vânătoare pe care l‑aș permite ar fi cel mult cu cuțitul în mână – dacă ești viteaz și puternic du-te și luptă-te de la egal la egal cu animalul, aleargă și prinde‑l, doboară‑l cu brațele și sfâșie‑l cu dinții și cuțitul. Abia atunci poți să spui că i‑ai dat și lui o șansă, când și el ar fi putut să te omoare pe tine.
Din fericire apar tot mai multe organizații care militează pentru drepturile animalelor, pentru ca oamenii să nu se mai privească pe sine ca îndreptățiți stăpâni cu drept de moarte și viață asupra oricărei vietăți. Învățăm greu, dar învățăm, că există un echilibru pe planeta asta și că iresponsabilul nostru comportament îl distruge, întorcând natura împotriva noastră. Și mesajul acesta este adus în fiecare zi către noi de canale TV precum Discovery, arătându-ne minunățiile planetei și frumusețea nepovestită a vieții pe Pământ. E drept, emisiunile suferă uneori de o înduioșătoare naivitate, adesea atent manipulată prin imagine și narațiune, încercând să găsească drăgălășenia fiecărui animal. Când leul sfâșie o tânără antilopă gnu o face pentru puișorii săi și ignorăm pentru o clipă că și victima era puișorul unei alte antilope gnu. Linia de demarcație între compasiune și supraviețuire e teribil de fină în lumea sălbatică.
Atâta doar că de la o vreme documentarele astea pătrund tot mai agresiv în viața animalelor. Ultima găselniță în materie de emisiuni despre animale este filmarea continuă, zi și noapte, a fiecărui pas pe care îl fac, a fiecărei clipe din viața lor. Deunăzi urmăream un astfel de reportaj despre o leoaică și puii ei, amenințați de tot felul de pericole din cauza izolării în care se aflau. O mașină de teren cu un reporter si un cameraman o urmăreau pe biata felină peste tot unde se ducea, când vâna, când își alăpta puii, când dormea. Și am avut senzația că extrema cealaltă, a iubirii sufocante și băgăcioase, e la fel de dăunătoare ca și vânătoarea. Nu de camerele noastre de filmare, nici de clinicile noastre ambulante au nevoie animalele, ci de spațiul nealterat în care să-și trăiască viață după regulile nescrise, dar implacabile, ale naturii.