Mai are lemnul de foc un viitor?

Se vor­beș­te ade­sea des­pre lem­nul de foc ca des­pre o so­lu­ție a tre­cu­tu­lui. Ro­mâ­nii aso­ci­a­ză lem­nul de foc cu fu­mul ce iese pe hor­nu­ri­le ca­se­lor și so­co­tesc că po­lu­a­rea ast­fel cre­a­tă este un pe­ri­col pen­tru noi toți. Într‑o oa­re­ca­re mă­su­ră au drep­ta­te. Nu e de mi­ra­re că dis­cur­sul pu­blic a adus în aten­ția tu­tu­ror ne­vo­ia unor so­lu­ții al­ter­na­ti­ve, mo­da­li­tăți de pro­du­ce­re a ener­gi­ei care să fie mai pu­țin po­lu­an­te. Și mai toți au în­ce­put să vor­beas­că de gaze na­tu­ra­le, mai ales că toc­mai ce ne-am pro­cop­sit cu un di­ta­mai ză­cămân­tul în lar­gul Mă­rii Negre.

Re­zol­va­rea pro­ble­mei pare evi­den­tă: du­cem gaze pes­te tot în Ro­mâ­nia, ra­cor­dăm toți con­su­ma­to­rii și re­du­cem po­lu­a­rea. Pen­tru că, se știe, ga­zul are un ran­dament ener­ge­tic mai bun și po­lu­ea­ză mai pu­țin. Am pu­tea cre­de că am gă­sit so­lu­ția per­fec­tă pen­tru pro­ble­me­le noas­tre. Adio, lemn de foc! Bine ați ve­nit, gaze na­tu­ra­le! Nu­mai că nu e chiar așa de simplu.

Mai în­tâi pen­tru că a con­strui o in­fras­truc­tu­ră care să aco­pe­re cele cir­ca 60% din­tre gos­po­dă­rii – cele care sunt încă pe lemn de foc – nu e o trea­bă care se face cât ai bate din pal­me. Dacă ne luăm după rit­mul în care fa­cem autos­trăzi, aș zice că ne vor tre­bui pes­te do­uă­zeci de ani ca să fi­na­li­zăm un ast­fel de pro­iect. Și poa­te vă gân­diți că e mai sim­plu teh­nic: fa­cem un șanț și pu­nem o con­duc­tă. Nu chiar. Lu­cră­ri­le sunt foar­te com­ple­xe, in­clud și ele­men­te de se­cu­ri­ta­te na­țio­na­lă, dar cea mai grea pro­ble­mă este sta­tu­tul ju­ri­dic al te­re­nu­ri­lor care tre­bu­ie tra­ver­sa­te. În Ro­mâ­nia nu avem ca­das­tru com­plet și ori­ce pro­iect care pre­su­pu­ne ex­pro­pri­eri sau acord al pro­pri­e­ta­ru­lui de­vi­ne un coș­mar bi­ro­cra­tic. Și în timp ce noi de­slu­șim hâr­țo­a­ge, cel pu­țin încă do­uă­zeci de ani ro­mâ­nii vor arde tot lemn de foc…

În al doi­lea rând, ga­ze­le na­tu­ra­le se vor sfârși după niș­te ani (cred că am ci­tit un­de­va că, la con­su­mul ac­tu­al, re­zer­ve­le din Ma­rea Nea­gră ne-ar ajun­ge vreo 30 de ani). Și când se vor sfârși vom rămâ­ne cu o mul­ți­me de con­duc­te tra­se prin toa­tă țara pe care va tre­bui să le fo­lo­sim la ceva. Câ­ți­va po­li­ti­cieni de pe la noi și de prin alte col­țuri ale UE ne-au li­niș­tit: hi­dro­ge­nul este com­bus­ti­bi­lul vi­i­to­ru­lui, așa că fa­cem o in­fras­truc­tu­ră care să poa­tă trans­por­ta și hi­dro­gen, deci o vom re­fo­lo­si. Poa­te că e o idee bună, dar deo­cam­da­tă nu cred că știm când, unde și cum vom pro­du­ce hi­dro­ge­nul res­pec­tiv ca să eva­luăm fe­za­bi­li­ta­tea ei. Așa că mie îmi sună ca un fel de pro­mi­siu­ne de politicieni.

Dar ade­vă­ra­ta pro­ble­mă pe care Ro­mâ­nia o are este, de fapt, în altă par­te: evo­lu­ția de­mo­gra­fi­că și or­ga­ni­za­rea te­ri­to­ri­al-ad­mi­nis­tra­ti­vă. Po­pu­la­ția Ro­mâ­ni­ei e în plin pro­ces de re­lo­ca­re. Din ne­fe­ri­ci­re mulți plea­că în alte țări. Dar foar­te mulți pă­ră­sesc zona ru­ra­lă și vin în me­di­ul ur­ban. Chiar și oră­șe­le­le mici sunt ame­nin­ța­te de dis­pa­ri­ție din ca­u­za mi­gra­ți­ei po­pu­la­ți­ei, cu pre­că­de­re a ce­lei ti­ne­re. Con­ce­pu­tă după o lo­gi­că foar­te ve­che, or­ga­ni­za­rea ad­mi­nis­tra­tiv-te­ri­o­ri­a­lă a Ro­mâ­ni­ei este com­plet fa­li­men­ta­ră și ne­re­for­ma­tă de 30 de ani. Mo­ti­ve­le le știm: in­te­re­se­le elec­to­ra­le ale par­ti­de­lor po­li­ti­ce. Dar re­a­li­ta­tea cru­dă este că pes­te 70% din­tre ad­mi­nis­tra­ți­i­le lo­ca­le nu se pot sus­ți­ne fi­nan­ci­ar. E ne­vo­ie de co­ma­sări. Sate și chiar co­mu­ne în­tregi se de­po­pu­lea­ză, sunt for­ma­te pre­pon­de­rent din bă­trâni care nu mai au nici re­sur­se­le, nici tra­ge­rea de ini­mă să o ia de la ca­păt alt­un­de­va. Pes­te 20 de ani une­le vor dis­pă­rea. Al­te­le vor de­ve­ni mu­zee în aer liber. 

Iar noi ne pre­gă­tim să du­cem con­duc­te spre toa­te aces­te lo­curi. De­gea­ba fa­cem o in­fras­truc­tu­ră care poa­te trans­por­ta în vi­i­tor hi­dro­gen dacă la ca­pă­tul ei nu mai e ni­meni. Să de­ci­dem atunci unde du­cem și unde nu, veți spu­ne. Adi­că să fa­cem o re­for­mă ad­mi­nis­tra­tiv-te­ri­to­ri­a­lă. De acord, dar cât va dura asta? Cinci ani? Apoi vreo 10–15 ani până tra­gem con­duc­te­le? Și în­tre timp ce se în­tâm­plă? A, da, știm: ar­dem lemn de foc.

Ar­dem lem­nul de foc pe care îl ex­ploa­tăm vara și în toam­na ur­mă­toa­re îl pu­nem pe foc, ver­de, ne­us­cat. Când arde, vreo 30% din pu­te­rea ca­lori­că este con­su­ma­tă pen­tru eva­po­ra­rea apei. Iar fo­cul îl fa­cem în sobe de chir­pici sau te­ra­co­tă cu un ran­dament ener­ge­tic de 30–35%, în lo­cu­in­țe ne­per­for­man­te ter­mic, care pierd căl­du­ră prin to­curi vechi de uși și fe­res­tre, prin pe­reți nei­zo­lați. Și plă­nu­im să fa­cem asta încă vreo do­uă­zeci de ani, până vor veni pro­mi­se­le gaze. Oare asta e soluția?

Sau poa­te că ga­ze­le am pu­tea să le fo­lo­sim la ceva mai pro­duc­tiv, de pil­dă să fa­cem plas­tic din ele. Iar pen­tru ener­gia ter­mi­că am pu­tea porni un pro­gram na­țio­nal care să spri­ji­ne uti­li­za­rea so­be­lor pe pe­leți și rea­bi­li­ta­rea ter­mi­că a ca­se­lor și clă­di­ri­lor. Ran­damen­tul ener­ge­tic ar pu­tea creș­te spec­ta­cu­los, de la un 30% acum la cir­ca 70% sau chiar mai mult. Ceea ce ne-ar da timp să gân­dim te­me­i­nic o re­for­mă ad­mi­nis­tra­tiv-te­ri­to­ri­a­lă care să mo­der­ni­ze­ze Ro­mâ­nia și o po­li­ti­că de­mo­gra­fi­că care să opreas­că mi­gra­ția dez­or­do­na­tă a po­pu­la­ți­ei. Pre­su­pu­nând că sun­tem în sta­re de așa ceva.

Lem­nul de foc ar pu­tea avea un vi­i­tor, cel pu­țin pen­tru cel apro­pi­at. Și ne-ar pu­tea aju­ta să câști­găm timp ca să luăm de­ci­zii în­țe­lep­te, în loc să ne pri­pim că­tre apa­ren­te chi­li­pi­ruri care, de fapt, vor um­ple bu­zu­na­re­le uno­ra și ne vor lăsa cu buza um­fla­tă pe cei mai mulți din­tre noi.