Mă apropii de finalul pledoariei mele despre consecințele stopării complete a exploatării pădurilor. Am vorbit despre efectele asupra calității aerului pe care o astfel de măsură le-ar putea avea, despre efectele economice pe care le-ar produce și despre impactul asupra schimbărilor climatice. A mai rămas o singură perspectivă pe care aș vrea să o abordez. La asta mă voi referi în rândurile de mai jos. E vorba despre abordarea politică.
Pădurile și lemnul pe care îl furnizează au beneficiat de nedorita atenție a clasei politice imediat după revoluție. O resursă regenerabilă care poate produce venituri semnificative și de care oamenii nu se pot lipsi, nu are cum să nu fie interesantă pentru cei care vor să controleze destinele unei localități, ale unei regiuni sau ale țării. Treptat, silvicultura a fost cuprinsă tot mai strâns în îmbrățișarea fatidică a partidelor politice care și-au pus amprenta intereselor asupra modului în care gestiunea pădurilor – implicit exploatarea pădurilor – a fost gândită și executată. Pentru că, ne place sau nu, banii din silvicultură nu se fac când împădurești sau când faci lucrări de îngrijire, ci când exploatezi.
Țărăniștii au (re)împroprietărit. Vasile Lupu a fost cel care a purtat stindardul acestei lupte care a dus peste 50% din pădurile românești înapoi către proprietarii inițiali. S‑au făcut excese, s‑a mințit în privința drepturilor de proprietate, dar probabil nu într‑o măsură care să invalideze întregul proces. Cred că majoritatea proprietarilor aveau acest drept. Nimănui nu i‑a păsat însă despre educația forestieră a celor care primeau aceste proprietăți sau despre lipsa de instrumente și proceduri care să permită o gestiune rațională a acestei imense averi. S‑au creat premisele unui dezastru național sub pretextul retrocedărilor “ad integrum”.
PSD s‑a concentrat pe fondul forestier ce rămânea la stat. A speculat cinic frustrările corpului silvic, eminamente etatist ca gândire, care vedea cum munca sa este batjocorită după restituire prin hoții și distrugeri necontrolate de nimeni și le‑a oferit câteva privilegii care să‑i fidelizeze: personalul nu s‑a redus, deși suprafața pădurilor gestionate s‑a înjumătățit, le-au oferit un statut special care nu ținea cont de competențe, ci de vechime, au închis ochii la micile “aranjamente” care începeau să sugereze corupția viitoare. La schimb au cerut susținere politică, mai ales în zona rurală, unde șeful de ocol poate ajuta destul de concret primarul ca să fie reales. Silvicii au simțit că au un protector, cineva care vorbește pe limba lor și care le dă siguranța zilei de mâine.
Treptat, în jocul ăsta au intrat și alte partide: protecție contra ajutor. Doar că ajutorul a devenit un pic mai semnificativ. Ce-ar fi dacă la o exploatare legală am subdimensiona nițel volumul real pe documente și apoi am manipula ușor cine câștigă licitația, totul cu condiția ca o parte din banii negri rezultați să meargă la partidul pe care îl indicăm noi? În fond am făcut lucrarea silvică necesară, ce contează unde merg banii? Că tot la șefii politici ajung… nu? Și n‑a durat mult până când acest tip de aranjamente au început să fie făcute și în interesul propriu al unor silvici. Care, mai apoi, au început să aibă ei înșiși aspirații politice. Corupția din silvicultură, încurajată politic, a început să înflorească. Cât de mult? Cât de adânc? Nimeni nu știe să răspundă precis la această întrebare.
În poza asta mare au apărut începând cu 2002 jucătorii internaționali. Fabricile de prelucrarea a lemnului ale marilor companii ar fi putut analiza mai atent bulibășeala generală de pe piața lemnului din România și ar fi putut să-și ia măsurile de precauție ca să nu fie trase în noroiul corupției. Au făcut‑o târziu, după ce au realizat că sunt folosiți drept țapi ispășitori. Tema străinilor care ne spoliază de bogății e foarte populară în România – suntem incapabili să ne gestionăm resursele, ne furăm între noi, dar întotdeauna vinovat e un străin. Iar unii politicieni nu au ezitat să speculeze aceste slăbiciuni morale ale românilor. A ajuns lemn tăiat ilegal în fabricile mari de prelucrare? Probabil, dar sunt destul de convins că de fiecare dată lemnul acela avea acte care păreau în regulă. Au primit cantități mai mare decât scria pe documente? Poate, dar nu cred că în mod semnificativ. Într‑o fabrică există o evidență contabilă a producției bazată pe facturi emise – dacă știi cât s‑a vândut poți calcula cu destulă precizie cât lemn a intrat, iar șmecheriile care se pot face sunt limitate și ușor de verificat.
Apoi a apărut pe scenă societatea civilă. ONG-urile au devenit tot mai numeroase și tot mai vocale. Obiectivele lor erau clare: să apărăm pădurea. Instrumentele păreau însă diferite. Unele ONG-uri au mers pe ideea separării unor suprafețe de pădure care să intre într-un regim de protecție special: arii protejate, parcuri naționale. Logica era: să salvăm măcar un pic din pădurile României. Alte ONG-uri au insistat pe managementul forestier responsabil, ideea fiind că soluția nu este să salvăm doar o parte a pădurilor, ci să se impună niște reguli care să securizeze tot fondul forestier. Și, în fine, unele ONG-uri au văzut în degringolada generală o imensă oportunitate de imagine și bani: dacă denunțăm furturile, vom fi priviți ca salvatori ai pădurilor și vom fi finanțați să ne continuăm lupta!
De obicei apariția societății civile într-un anumit domeniu acționează ca un reglator eficace: controlul civic reduce corupția, impune reforme și introduce un control relativ obiectiv. În silvicultură nu s‑a întâmplat așa. Solidificat în jurul unor reglementări legale alambicate și incoerente, susținut de interese politice, corpul silvic a eludat controlul civic cu succes. A privit de la distanță și cu un oarecare dispreț tentativele societății civile de a‑i verifica, catalogându‑i drept “oengiști” nepricepuți. Șansa reformei interne a fost ratată pentru că susținerea politică de care au beneficiat a suprascris mereu posibilele efecte ale nemulțumirilor societății civile. Dar tensiunea s‑a escaladat continuu, atingând cote alarmante. O parte a populației a devenit obsedată de problema pădurilor, deși înțelege prea puțin ce înseamnă silvicultura.
În mod absolut oportunist, unele ONG-uri au văzut în situația asta o modalitate facilă de validare și finanțare. Au pozat în salvatorii pădurilor și au ales armele profesioniste ale unui război mediatic: au ales dușmani bine identificați – Romsilva și Schweighofer, au polarizat discursul spunând că sunt ei contra lor – cei buni contra hoților, au afirmat repetat că numai ei sunt credibili pentru că dezvăluie hoțiile – dacă a fost nevoie, au inventat false probleme ca să țină opinia publică “caldă”. Soluțiile problemelor nu mai erau importante. Important era “adevărul” pe care doar ei îl rosteau, cel care le asigura suportul public, implicit finanțarea. Treptat aceste ONG-uri au devenit, paradoxal și neoficial, complicii corupților: voi faceți bani din lemn și noi facem bani din scandalul făcut în jurul vostru, dar nici unii nu încercăm să rezolvăm vreodată problema de fond. Ne e bine așa, și unora, și celorlalți. Prinși în iureșul acestui război, silvicii care aveau încă dragoste de pădure și o onoare profesională au trebuit să aleagă o tabără. Unii au făcut‑o, alegând necinstea. Alții au ales o zonă a echivocului, unde micile compromisuri sunt acceptate pentru că Dumnezeul silviculturii iartă păcatele dacă faci și fapte bune. Iar alții mai cred și azi în profesia lor. Câți mai sunt cinstiți ori s‑ar putea întoarce la cinste și ar dori cu adevărat o silvicultură fără corupție? Nimeni nu știe. Eu sper că încă sunt suficient de mulți.
De ce am pomenit de aceste ONG-uri dacă am zis că fac o analiză a aspectelor politice? Simplu. Pentru că ele au început să influențeze tot mai mult agenda politică. Din păcate nu într-un sens pozitiv. Politicienii iau acum măsuri care sunt menite să arunce praf în ochi, doar pentru că le aduc capital politic. Iar acest tip de ONG-uri profită de asta și impune pe agenda politică anumite teme. Între ele oprirea totală a exploatării pădurilor. Dintr‑o dată, pactul nescris de hărțuială eternă pare să fie anulat, dușmanul trebuie cotropit, silvicii trebuie lăsați fără sursa de venit legal și ilegal. Ceva nu se leagă. Luptă aceste ONG-uri pentru a se auto-desființa, pierzându-și obiectul muncii?
Dacă privești cu un ochi mai atent tot domeniul forestier, începi să-ți pui întrebări. Da, se fură, dar pe un plan foarte general se poate spune că banii albi sau negri ajung tot în România și sunt cheltuiți tot în România. Fiscalizați sau nu, acești bani fac parte din economia României și există și alte domenii care produc evaziuni fiscale semnificative. Deci, de ce să omorâm un întreg sector doar pentru că în interiorul lui există un nivel de corupție, deși știm că nu e singurul unde așa ceva se întâmplă? De ce tocmai sectorul forestier e singurul dintre toate care trebuie omorât? Ei, dragii mei, de aici încolo intrăm pe tărâmul speculațiilor. Îngăduiți-mi să le prefațez prin a spune că sunt doar reflecțiile mele și nici măcar eu nu sunt sigur de ele.
Când te uiți la piața lemnului din Europa, observi că partea de prelucrare a lemnului a cam dispărut în multe țări occidentale. Însă lemn se exploatează, ba chiar în cantități destul de mari. Deci există un cert interes pentru capacități de prelucrare a lemnului care să fie disponibile pentru lemnul din Austria, Germania sau Franța. Numai că nu se poate. Pentru că românii exploatează vreo 18 milioane de metri cubi anual. Și îi prelucrează.
Dar dacă niște ONG-uri ar milita pentru oprirea exploatărilor în România? Faptul că românii au corupție în silvicultură și că nu se rezolvă cauzele problemelor ajută foarte mult – opinia publică va crede că nu există soluții și va deveni disperată, punând presiune pe politicieni. ONG-urile respective ar putea întreține atmosfera, dând impresia că trebuie măsuri extreme. Românii vor crede cu convingere că au un aer mai curat și că salvează “pădurile seculare ale Europei”. Între timp fabricile din România ar putea genera profit pentru alții.
Nu știu dacă așa stau lucrurile, dar nici nu mi se pare imposibil ca măcar o parte din aceste scenariu să fie real. Sper din tot sufletul că anumite instituții ale statului au privit problema din această perspectivă și au investigat aceste aspecte. Pentru că mie mi se pare foarte ciudat că pagini din rețele sociale care vorbesc despre salvarea pădurilor românești sunt administrate de oameni care locuiesc în alte țări și că personajul cel mai proeminent al “salvatorilor” pădurilor românești locuiește în afara României și afișează un nivel de trai care disonează cu aparentele sale preocupări și venituri. Mi-ar place să am dovezi certe că intențiile acestor oameni sunt curate.
Ca să le putem explica simplu și cu argumentele pe care vi le-am oferit (sper) în cele patru episoade, că oprirea exploatării pădurilor din România ar fi o imensă prostie. Economică, ecologică, socială și politică. Și să începem un dialog onest despre pădurile României și cum putem să le protejăm și exploatăm sustenabil, căutând soluții la problemele de fond pe care clasa politică le‑a ignorat cu bună știință timp de 30 de ani.
Dacă ați ajuns cu cititul până aici, vă mulțumesc. Sunteți niște eroi pentru mine. 🙂
3 comentarii
Ce ne facem cu imaginile munților “ cheliți “ cum apar in proximitatea graniței cu Ucraina ?
..“voi faceți bani din lemn și noi facem bani din scandalul făcut în jurul vostru”..da într-adevăr cu asta se ocupă Ong ‑urile mai mult în ultimul timp mai cer și ca milogii să donam 2 % din veniturile noastre. .
..dar oare cunosc faptul că noi cei de pe Valea Trotușului trăim de sute de ani din prelucrarea lemnului? casele noastre sunt făcute din lemn, ne încălzim la sobe pe lemne ?
..să oprim exploatarea pădurilor da și. .După care să plecăm la cules de căpșuni în Spania?
din pacate, opinișle profesionistilor sunt nu numai neglijate, dar chiar ascunse publcului. Media nu va afce niciodata parte onesta din aceste discutii, deorece risca sa piarda public, daca nu mai pot specula basme, eroi, jafuri, mituri, coruptie totala…