Doi soți și-au distrus mașina pe A2 după ce au lovit în plin, noaptea, niște mistreți. Șocați de întâmplare, cu mașina avariată serios, au sunat la poliție și li s‑a spus că trebuie să aducă la secție automobilul avariat pentru constatări. Doar că automobilul nu mai funcționa și trebuia tractat, ei erau șocați de spaima prin care trecuseră, iar polițiștii le explicau calmi că – dacă nu sunt victime – nu se deplasează la locul accidentului. Poliția vine să te vadă mort sau aproape mort. Altminteri, nu. Dacă ești viu, se deplasează până la mama dracului și te pândește în locuri alese de ei, ca să-ți vâneze greșelile și să te amendeze. Pentru asta există fonduri. Pentru oameni aflați în impas, nu. Întrebați de ce nu pun niște panouri de avertizare, polițiștii au explicat că nici asta nu intră în responsabilitățile lor.
E normal să traverseze mistreții o autostradă? Evident, nu. Nu avem preocuparea de a înțelege mișcările animalelor sălbatice, nici nevoile lor naturale, știm doar că dacă tragem o autostradă pe câmpie nesimțiții de mistreți ar trebui să traverseze numai pe la trecerile de pietoni, eventual pe culoarea verde a semaforului. Iar dacă nu există trecere de pietoni, să nu traverseze. Asta e înțelegerea statului român față de problemele de mediu: statul e suveran în înțeleptele sale decizii sale, iar oamenii, mistreții, urșii și celelalte lighioane trebuie să se supună. Iar dacă avem ghinionul să nimerim peste niște mistreți contravenienți nu e treaba autorităților să ne ajute. În fond e o chestiune între noi, contravenienții, mistreți și oameni. Statul nu-și pierde timpul cu de-alde de-ăștia.
Paradoxal, polițiștii din povestea asta nu sunt vinovați într-un sens tehnic. Legile și regulamentele susțin exact ceea ce au spus ei: nu aveau obligația de a merge la locul accidentului, nu trebuiau să pună panouri de avertizare. Adevăratele motive ale unei astfel de absurdități sunt însă mult mai profunde și, dacă veți avea curiozitatea și răbdarea de a cerceta, veți afla că sunt mult mai răspândite decât ați crede. În România administrația de stat, de la poliție la spitale și de la primărie la pădure, este construită pe obligația de procedură. Ce înseamnă asta? Simplu: funcționarului i se spune ce trebuie să facă în situația x sau y. Iar sarcina lui este să respecte procedura. Dacă problema cetățeanului nu se încadrează într‑o situație prevăzută de lege sau regulamente, funcționarul nu are nici o obligație. Legea îl protejează de orice răspundere. Trebuie doar să constate, dar nu să acționeze.
Însă realitatea este că nici o lege și nici un regulament din lumea asta nu pot surprinde toate situațiile care pot apărea în viața de zi cu zi. De aceea statele civilizate nu-și întemeiază legile pe obligația de procedură, ci pe obligația de rezultat. Mai simplu spus, într‑o țară normală, polițiștii ar fi avut obligația de a asista cetățenii aflați în dificultate, indiferent de natura ei. To serve and protect. Iar legea ar fi socotit că și-au făcut datoria dacă ar fi acționat rapid pentru a ajuta pe cei care aveau nevoie de ajutor. Rezultatul e important, nu procedura.
Necazul e că acest mod de a construi administrația pe obligația de procedură a produs efecte profunde. Când vorbești cu funcționarii din instituțiile de stat constați că sunt neîntrecuți în a‑ți cita articole de legi și regulamente care justifică acțiunile și deciziile lor, dar sunt complet incapabili să rezolve probleme concrete. Cât timp ne va lua să reeducăm acești oameni, să‑i facem să înțeleagă că treaba lor e să ne servească, că îi plătim să ne fie de ajutor când avem nevoie? Probabil destul de mult, pentru că ei sunt convinși de justețea atitudinii lor. Iar atitudinile se schimbă cel mai greu.
Între timp mulți alți mistreți nemernici vor trece peste A2, încălcând cu samavolnicie legile și regulamentele poliției. Fixați-vă centurile de siguranță, statul român nu are proceduri pentru așa ceva!
Un comentariu
Era cat pe ce sa adaug: “si de la spitale la intreprinderi”. Am zarit apoi ca spitalele sunt incluse. Nu ma pot abtine totusi sa subliniez cu un exemplu:
Am ajuns la urgente cu cineva care – singur acasa – lesinase si se trezise cu un cucui. Medicul neurolog, dupa analize si discutii: “teoretic ar trebui sa faceti un CT, dar nu va recomand, nu e cazul”. Noi: “bine, cum spuneti dumneavoastra”. El: “va rog sa semnati aici cum ca refuzati sa faceti CT”…
Pericolul mai mare il vad totusi acolo unde obiceiul asta prost paraseste zona administratiei de stat. Cand lucram la un proiect si facem “ce ni s‑a cerut” ignorand scopul final sau nevoia evidenta a clientului.
Sau, mai subtil, celebrul “asa se face” fara sa mai si gandim putin.