De la indiferență la econazism

Avem în ul­ti­ma vre­me o te­ri­bi­lă ape­ten­ță pen­tru so­lu­ți­i­le ra­di­ca­le. Cu ori­ce pro­ble­mă ne-am con­frun­ta, răs­pun­sul cel mai la în­demâ­nă pare să fie de fi­e­ca­re dată ges­tul ex­trem. Dez­ba­te­rea ra­țio­na­lă, in­ven­ta­rul chi­b­zu­it al al­ter­na­ti­ve­lor, com­pro­mi­sul în­țe­lept nu ne mai sunt pri­e­te­ni. Nu so­lu­ția pro­ble­me­lor ne in­te­re­sea­ză, ci era­di­ca­rea lor to­ta­lă și de­fi­ni­ti­vă. Însă pro­ble­me­le au pros­tul obi­cei de a nu dis­pă­rea atunci când avem noi chef. Pen­tru că cele mai mul­te din­tre ele au ca­u­ze ce iz­vo­răsc din gre­șe­li­le pro­pri­u­lui nos­tru tre­cut. Și une­ori acest tre­cut nu e chiar așa de îndepărtat.

N‑au tre­cut de­cât vreo do­uă­zeci de ani, poa­te un pic mai mult, de când po­li­ti­cie­nii vre­mu­ri­lor de atunci bă­teau din pin­te­ni des­pre sfin­țe­nia pro­pri­e­tă­ții pri­va­te într‑o țară de­mo­cra­ti­că și, pe cale de con­se­cin­ță, ce­reau im­pe­ri­os re­tro­ce­da­rea pă­du­ri­lor că­tre drep­ții lor stă­pâni. Ju­mă­ta­te din pă­du­ri­le Ro­mâ­ni­ei au ajuns ast­fel pe mâi­ni­le mul­tor in­di­vizi la­comi de câștig, care le-au ex­ploa­tat fără milă și fără nici o tea­mă de legi. Ori­ce s‑ar spu­ne des­pre pă­du­ri­le sta­tu­lui, dez­as­trul cel mai mare s‑a pe­tre­cut în cele pri­va­te, prin furt, de­lă­sa­re și lip­să de gos­po­dă­ri­re adecvată.

Ani de‑a rân­dul ni­meni din so­ci­e­ta­tea ci­vi­lă n‑a avut ni­mic de spus des­pre asta. Ni­meni nu s‑a scan­da­li­zat de mi­li­oa­ne­le de me­tri cubi de che­res­tea care cur­geau prin por­tul Con­stan­ța că­tre țări ara­be, do­ri­toa­re de ma­te­ri­al de con­struc­ții. Răs­pun­sul la ja­ful pă­du­ri­lor pri­va­te de la sfâr­și­tul ani­lor ’90 și în­ce­pu­tul ani­lor 2000 a fost unul ex­trem: ne­pă­sa­rea. A tre­bu­it să trea­că ceva timp, să se nas­că po­ves­tea Ro­și­ei Monta­ne, ca să se mo­bi­li­ze­ze o par­te a so­ci­e­tă­ții ci­vi­le, să de­vi­nă mai sen­si­bi­lă la su­biec­te de me­diu și să pro­tes­te­ze față de de­ban­da­da din pia­ța lemnului.

Acum, când su­biec­tul a de­ve­nit fi­er­bin­te pen­tru mulți, so­lu­ția pro­ble­mei este tot una ra­di­ca­lă, dar în ex­tre­ma cea­lal­tă: in­ter­zi­ce­rea ex­ploa­tă­ri­lor de lemn. De la in­di­fe­ren­ță am tre­cut la eco­na­zism. Ni­meni nu mai pare dis­pus la ra­țio­na­men­te și dez­ba­teri. Să oprim tă­ie­ri­le. Foar­te bine. S‑o fa­cem. Dar îna­in­te de asta, hai să aflăm cu ce preț. Hai să in­ven­ta­ri­em cât ne cos­tă asta și să de­ci­dem dacă e bine să adop­tăm aceas­tă mă­su­ră drastică.

Mai în­tâi tre­bu­ie să știm ce im­pact so­ci­al are o ast­fel de de­ci­zie. În in­dus­tria lem­nu­lui și cele care de­pind de lemn lu­crea­ză pes­te 100.000 de an­ga­jați. Ma­jo­ri­ta­tea lor sunt din zone ru­ra­le sau mic ur­ba­ne, aco­lo unde de obi­cei nu prea exis­tă al­ter­na­ti­ve de mun­că. E vor­ba de oră­șe­le mici din Mol­do­va, Ar­de­al și câ­te­va prin Mun­te­nia unde fa­mi­lii în­tregi de­pind de sa­la­ri­ul ce­lui care lu­crea­ză la o fa­bri­că de che­res­tea, pe un ca­mion care trans­por­tă lemn sau la o fir­mă de ex­ploa­ta­re. Aces­tor 100.000 de fa­mi­lii, adi­că vreo 3–400.000 de oa­meni tre­bu­ie să le spu­nem că me­ri­tă să rămâ­nă fără ve­ni­turi pen­tru că noi, eco­lo­giș­tii din ora­șe­le mari, vrem să res­pi­răm aer cu­rat. Nu tot tim­pul, că noi stăm cu na­sul mai mult în eșa­pa­men­te­le ma­și­ni­lor, doar din când în când, când ne îm­bu­l­zim toți pe va­lea Pra­ho­vei ca să în­ju­răm in­fer­nul tra­fi­cu­lui de weekend.

Apoi tre­bu­ie să știți că exis­tă vreo 6–7.000 de fir­me im­pli­ca­te în sec­to­rul fo­res­ti­er. Toa­te as­tea au uti­la­je cum­pă­ra­te cu cre­di­te și con­su­mă în fi­e­ca­re zi mul­tă mo­to­ri­nă, ule­iuri și di­ver­se con­su­ma­bi­le teh­no­lo­gi­ce, pe care le cum­pă­ră de la di­verși pro­du­că­tori. Toa­te aces­te afa­ceri vor dis­pă­rea brusc, pen­tru că nu vor mai avea obiect de ac­ti­vi­ta­te. Zeci de mii de trac­toa­re fo­res­ti­e­re, de fi­e­răs­tra­ie me­ca­ni­ce, de grei­fe­re, ga­te­re și de alte echi­pa­men­te vor tre­bu­ie aban­do­na­te la fier vechi sau, cine va fi în sta­re, vân­du­te prin stră­i­nă­ta­te pe un sfert de preț. Pier­de­ri­le eco­no­mi­ei sunt pro­ba­bil im­po­si­bil de es­ti­mat cu o pre­ci­zie mul­țu­mi­toa­re, dar e lim­pe­de că niș­te pa­troni de fir­me vor de­ve­ni pes­te noap­te fa­liți și da­tori la bănci. PIB-ul ge­ne­rat de aces­te fir­me este es­ti­mat pe la 6 mi­li­ar­de de euro, adi­că 3,5%. Ăsta o să dis­pa­ră brusc. Deci și vre­un mi­li­ard-două de euro vor dis­pa­re din bu­ge­tul de stat.

Toți pro­pri­e­ta­rii de pă­duri vor tre­bui să-și plă­teas­că ad­mi­nis­tra­rea și paza pă­du­ri­lor. As­tăzi cea mai mare par­te a su­me­lor ne­ce­sa­re sunt aco­pe­ri­te din vân­za­rea lem­nu­lui ex­ploa­tat. Cu ba­nii ăș­tia se plă­tesc sa­la­rii, lu­crări, ma­te­ri­a­le și sub­stan­țe de pro­tec­ție, re­pa­ra­ții de dru­muri fo­res­ti­e­re, pro­duc­ția de pu­ieți pen­tru plan­tat și mul­te al­te­le. Dacă lemn nu se mai ex­ploa­tea­ză, tre­bu­ie cu to­ții să bă­găm mâna în bu­zu­nar și să plătim aces­te sume care vor fi în con­ti­nu­a­re ne­ce­sa­re. Ochi­o­me­tric, aș zice că e vor­ba de aproa­pe un mi­li­ard de euro pe an care tre­bu­ie dați toți din bu­ge­tul de stat, chiar și pen­tru pă­du­ri­le pri­va­te, pen­tru că nu poți lip­si un pro­pri­e­tar de uzu­fruc­tul pro­pri­e­tă­ții sale fără să‑i acorzi o des­pă­gu­bi­re jus­tă. Iar bu­ge­tul de stat – vă mai amin­tiți? – toc­mai a fost lip­sit de ta­xe­le de la pes­te 100.000 de an­ga­jați și de la vreo 7.000 de firme.

Mai avem de re­zol­vat și pro­ble­ma ce­lor pes­te 3 mi­li­oa­ne de gos­po­dă­rii care de­pind de lemn ca sur­să de în­că­l­zi­re. De vre­me ce noi nu mai tă­iem pă­du­ri­le noas­tre, tre­bu­ie să le pro­cu­răm lemn din alte păr­ți. De la ucrai­nieni de pil­dă. Cât cos­tă im­por­tul de lemn și trans­por­tul până la zo­ne­le unde e ne­vo­ie de el? Pen­tru că vor­bim de vreo 10 mi­li­oa­ne de me­tri cubi la un preț de cel pu­țin 100€. Adi­că încă un mi­li­ard de euro. Cine plă­teș­te su­me­le as­tea? Nea Ion, care abia are după ce să bea apă? Nu cum­va îi con­dam­năm pe oa­me­nii ăș­tia să de­vi­nă hoți de lem­ne pen­tru că n‑au altă al­ter­na­ti­vă? Sau ne ba­zăm pe par­ti­de­le po­li­ti­ce care vor găsi încă un ma­te­ri­al de pro­pa­gan­dă elec­to­ra­lă pro­mițând lem­ne gratis?

Să nu ui­tăm că ori­ce pro­dus din lemn vom cum­pă­ra după ace­ea, de la un ba­nal sca­un la o mo­bi­lă de su­fra­ge­rie, ne va cos­ta cu cel pu­țin 30% mai scump. Pen­tru că im­por­tul de lemn sau de pro­du­se din lemn e mai scump. Și pen­tru că co­mer­ci­an­ții vor ști că n‑avem al­ter­na­ti­vă, că sun­tem la mâna lor.

Cam asta e poza la pri­ma ve­de­re a unei Ro­mâ­nii în care se in­ter­zi­ce ex­ploa­ta­rea lem­nu­lui. Nu sună prea bine, așa‑i? După ce că avem o mie de pro­ble­me de re­zol­vat în țara asta, ne mai ba­tem și vreo două cuie în tal­pă, ca să ne fie și mai greu. Și toa­te as­tea pen­tru ce? Pen­tru că nu avem chi­b­zu­in­ța de a gân­di niș­te so­lu­ții re­zo­na­bi­le prin care să în­țe­le­gem și să con­tro­lăm fe­no­me­nul tă­ie­ri­lor ile­ga­le și ne re­pe­zim la ges­tul ex­trem al in­ter­zi­ce­rii. Pă­du­rea a dat lemn în­tot­dea­u­na. Exis­ten­ța ei nu este ame­nin­ța­tă dacă ex­ploa­ta­rea se face ra­țio­nal. Tre­bu­ie doar să pri­ce­pem niș­te lu­cruri sim­ple și să avem do­rin­ța de a găsi so­lu­ții inteligente.

Dar des­pre asta am să vă po­ves­tesc altă dată.